Nu spun ca a fost noroc
sa te fi întâlnit 
ești tipul de om de care te împiedici, 
și nu cu dreptul, 
tipul de om care iți rupe o mina, un picior 
iți scoate un ochi doi, 
iți fărâmă un suflet mai smulge vreo inima doua,trei 
sa nu-ți fie dor
ți-am poruncit
ma întreb dacă are rost sa scriu acest poem 
dar  licuricii se plimba pe planeta mea în lumea mea 
și-mi poruncesc 
visez sa fiu iubire 
dar o fi prea târziu 
afara e frig 
și e zăpada 
și eu te mai caut ! 

singuratatea imi musca din coapse
ma scuipa ca un sarpe
 apoi iar ma inghite
imi stringe ramasitele  ma ruguma mai nemilos
decat prima oara 

supravetuiesc pentru tine
iar tu
il lasi sa muste din mine
si nu mai apari sa ma salvezi asa ca in basme
demult n-ai mai fost Fat Frumos
sau oare ai fost vreodata ?

de ce m-ai lasat sa pier incetul cu incetul
dupa ochii tai albastri
ca cerul ca marea ca tot albastrul care-l iubesc si-l urasc mai mult si mai mult

de ce m-ai ingropat
inainte sa revii ?

de ce ai apus FAT FRUMOS ? 

marea tea inghitit pentru totdeauna
in urma ta a ramas doar ecoul meu
spinzurat de lampa din hol
 pasii mei legati de drum
cu ochii tintiti la cer 
si bratele incatusate

m-ai întrebat dacă te-am iubit vreodată-nu știu

atunci când ni s-au ciocnit sufletele
temperatura corpului meu s-a întors direct la -40
erai atat de rece
ți-am poruncit să nu mă lași
vreodata
dar erai prea surd ca sa ma auzi
si prea mut ca sa-mi mai vorbești


când ti-am povestit despre toate visele mele
ai ras, te-ai amuzat copios
pe naivitatea mea

tu scumpul meu
ma întrebi dacă te-am iubit vreodată
-NU MAI  STIU  !!! 

din cada iubiri se prelingeau cuvinte 

cuvinte stoarse,cuvinte udate cu lacrimi,

cuvinte ca tăiau suflete,

și totuși iubirea nu s-a mai întors vreodată,

fiorii din fiecare silaba s-au trecut ca o zi de toamna

acum ți-ai tatuat toate durerile pe fata 

buzele tale vorbesc despre ochii ei negri.

obrajii tai palizi păstrează urme de sărutări

unele apăsate învolburate cu pasiune, 

altele scurte din graba, unele lungi din dragoste 

și altele de sfârșit.

nimic nu se mai întoarce 

iar tu ai rămas pătat de umbra 

dragostei dintâi.

frunzele

ploaia

noroiul

îmi mai vorbesc si astăzi despre tine

tabloul asta în care se preling

amintirile despre noi

despre ca am fost

cândva,undeva

ma sugruma

oare ai fost al meu vreodată ?

poemele mele îngrămădite ca o balta intro gaura

se sfarsesc la tine

la iubirile mele efemere

care nu știu nici astăzi dacă au existat

cu adevarat

toamna asta plânge cu lacrimi de crocodil

plânge cu frunze îmi zic

si frunzele astea îmi cântă în struna despre

amor si dragoste

despre cum eram noi

roșii de iubire si galbeni de boala iubirii

lumea asta utopica

e goala

ca copacii, ca noi , ca tine !

noi n-am fost egali niciodata
pentru ca
egalitatea nu ne face mai vii
sau mai iubitori
eu sint mai moarta ca visul ,
iar tu mai viu ca mine .

iarna ne imbracam in melodii de rock si folk
ne asezam la semineu si cintam
si eu si tu si tu si eu

egalitatea nu ne-a definit niciodata
tu ai fost mereu pisoiul blind
si eu trigroaica salbatica
pentru ca potrivirea verighetelor
nu ne face la fel
si nu ne construieste
un alt eu

citeodata spulberam lacrimi ,
tu esti barbat si plingi
si eu te iubesc .

după a treia moarte constanta 

am săpat adânc în sufletul meu 

la autopsie am depistat o prăpastie imensa 

cu urme de suflete 

fărmate minuțios ,

pe margini am găsit tălpi , ochi si dor 

locul de ședere - drumuri si cărări intre viata si moarte 

de când nu mai sunt

am o livada cu mere

și cinci copii

o lampa și o pisica .

aici nimeni nu poarta eșarfă sau cravata

aici n-avem ceas ,podoabe sau hârtie

aici  femeile nude conturează o noua libertate

despre care nu se va vorbi niciodata în vre-o carte.

de când ai plecat
singurătatea e tot ce mai am

m-ai lăsat între drumuri largi
ticsite cu oameni
grei si triști

în seara de după noi
am rupt apusul și umbra ta
după care le-am așezat în tabloul
cu zimbri si codri
ţi-l mai aduci aminte uneori ?

cearceafurile mai păstrează și azi
mirosul pământului tău

de când ai plecat
am rămas cu apocalipsa în mine .

Doamne, ce dor  poate sa-mi fie de tine .

sunt plăsmuită din plumbul lui Bacovia și rănile,lacrimile lui ... au trecut 6 luni de atunci , am devenit o lămâie stoarsă fără coajă , pustiul și a făcut cuib în mine  ...  sunt cu un picior în   marea moartă și altul în cea neagră .
sunt rece ca Atlantida și la fel de pierdută
om ? n-am fost niciodată = doar plumb .
m-am oprit intre rămășițe de amintiri ticsite cu tine , tine , tine .
m-am lepădat de lacrimi nu și de sufletul tău .
m-am rătăcit între versuri și nu mai pot scrie .
falangele , mintea mea o iau razna când vine vorba de a-mi deschide sufletul în poeme
inima îmi zvacneste în elegii chinuitoare ce mă țin ostatic în lumea de ieri și azi

Bună
Cum o mai duci ?

era luna plina

am închegat lacrimile în
pereți tavan și podele
m-am lepădat de ele ca de lepra
intre timp
 am devenit desert cu cactuși in palme
și doua cocoașe
ce ascund poveri

 rătăcita in vid
am plecat după apa

 nu m-am mai întors .