frunzele

ploaia

noroiul

îmi mai vorbesc si astăzi despre tine

tabloul asta în care se preling

amintirile despre noi

despre ca am fost

cândva,undeva

ma sugruma

oare ai fost al meu vreodată ?

poemele mele îngrămădite ca o balta intro gaura

se sfarsesc la tine

la iubirile mele efemere

care nu știu nici astăzi dacă au existat

cu adevarat

toamna asta plânge cu lacrimi de crocodil

plânge cu frunze îmi zic

si frunzele astea îmi cântă în struna despre

amor si dragoste

despre cum eram noi

roșii de iubire si galbeni de boala iubirii

lumea asta utopica

e goala

ca copacii, ca noi , ca tine !

noi n-am fost egali niciodata
pentru ca
egalitatea nu ne face mai vii
sau mai iubitori
eu sint mai moarta ca visul ,
iar tu mai viu ca mine .

iarna ne imbracam in melodii de rock si folk
ne asezam la semineu si cintam
si eu si tu si tu si eu

egalitatea nu ne-a definit niciodata
tu ai fost mereu pisoiul blind
si eu trigroaica salbatica
pentru ca potrivirea verighetelor
nu ne face la fel
si nu ne construieste
un alt eu

citeodata spulberam lacrimi ,
tu esti barbat si plingi
si eu te iubesc .

după a treia moarte constanta 

am săpat adânc în sufletul meu 

la autopsie am depistat o prăpastie imensa 

cu urme de suflete 

fărmate minuțios ,

pe margini am găsit tălpi , ochi si dor 

locul de ședere - drumuri si cărări intre viata si moarte 

de când nu mai sunt

am o livada cu mere

și cinci copii

o lampa și o pisica .

aici nimeni nu poarta eșarfă sau cravata

aici n-avem ceas ,podoabe sau hârtie

aici  femeile nude conturează o noua libertate

despre care nu se va vorbi niciodata în vre-o carte.

de când ai plecat
singurătatea e tot ce mai am

m-ai lăsat între drumuri largi
ticsite cu oameni
grei si triști

în seara de după noi
am rupt apusul și umbra ta
după care le-am așezat în tabloul
cu zimbri si codri
ţi-l mai aduci aminte uneori ?

cearceafurile mai păstrează și azi
mirosul pământului tău

de când ai plecat
am rămas cu apocalipsa în mine .

Doamne, ce dor  poate sa-mi fie de tine .

sunt plăsmuită din plumbul lui Bacovia și rănile,lacrimile lui ... au trecut 6 luni de atunci , am devenit o lămâie stoarsă fără coajă , pustiul și a făcut cuib în mine  ...  sunt cu un picior în   marea moartă și altul în cea neagră .
sunt rece ca Atlantida și la fel de pierdută
om ? n-am fost niciodată = doar plumb .
m-am oprit intre rămășițe de amintiri ticsite cu tine , tine , tine .
m-am lepădat de lacrimi nu și de sufletul tău .
m-am rătăcit între versuri și nu mai pot scrie .
falangele , mintea mea o iau razna când vine vorba de a-mi deschide sufletul în poeme
inima îmi zvacneste în elegii chinuitoare ce mă țin ostatic în lumea de ieri și azi

Bună
Cum o mai duci ?

era luna plina

am închegat lacrimile în
pereți tavan și podele
m-am lepădat de ele ca de lepra
intre timp
 am devenit desert cu cactuși in palme
și doua cocoașe
ce ascund poveri

 rătăcita in vid
am plecat după apa

 nu m-am mai întors .

nod în stânga

nod în stânga

ploaia își face loc în ochi
ma umplu de apa
sunt plina
goala
rece
uda

alergând prin timp
stânga prinde noduri
din ce în ce mai mult

orașul împletit
cu vise
trece prin coaste și se îneacă in stomacul meu
doldora cu apa de ploaie
ma hrănesc cu copaci uscați
și copii fericiți

moartea e o viata fricoasa
ce trăiește în mine .

îmi mușc buzele
oamenii apar în mine ca niște năluci -
rupte din tablourile lu Picasso
mă arată cu degetul și mă condamnă că nu sunt deloc primitoare .

nebunii ăștia se bat cu capul de pereți
și ma invita isteric sa le țin  companie
încep sa urlu , sa-i aranjez în rânduri ca pe niște
soldați
ii îmbrac în costume sure și bocanci
se uita la mine și încep sa plângă cu o căldura inumana
le dau fiecărui câte un post :
- tu ai grija de vise
- tu de oamenii care vor sa intre aici
- tu de sentimente .

ma privesc inhibați
și pleacă ,
iar eu rămân ca o păpușa de lemn
cu obrajii storși
ochii de 4 cm
cu sufletul boțit în palme
așezată pe o câmpie
cu griu .

te urăsc !

te urăsc
te urăsc în toate metaforele
epitetele , virgule și în puncte
urăsc când plâng  din cauza ta
ești cea mai mare durere pe care n-o pot duce
ramai mereu ascuns
în sufletul asta blestemat care te iubește
pina la moarte și dincolo de ea
urăsc când vii acasă
și taci
de parca nu avem ce vorbi
te urăsc pentru ca ai spus ca nu mai vii
te urăsc pentru toată suferința  din mine
urăsc când tremur
de frica sa nu te pierd
te urăsc pentru indiferenta ta
te urăsc pentru ca merg prin casa
asemeni  unui mort
patruzeci de zile
îmbrățișez pereții ca  o nebuna
înghit lacrimi
te urăsc, te urăsc
te urăsc!

Eu

merg prin ruine
caut luna .
periodic ma închid
în penitenciare .

îmi place sa zbor ca gloanțele
prin lume

deseori îmi pun podoabe
și ma înec în cărți .

câteodată ma așez la masa
flamanda de strofe
în schimb primesc
o pâine
pe care o așez în capace
și le pun la fereastra  .

îmi place si pâinea uscata
care deseori îmi aduce a
oameni uscați și bociți .

uneori tac, tac mult .